Exercitii de introspectie - din culisele luptei cu depresia
Sunt mulți ani de când Oana a venit prima dată în cabinetul meu. De atunci, a mai revenit de câteva ori, dar de fiecare dată pentru perioade scurte.
Când începea să capete speranță și forță să lupte cu depresia, parcă o forță invizibilă o atrăgea din nou în tiparele vechi distructive și renunța la terapie. Asta până acum când am decis împreună că de data asta vom merge până la capăt. Care este capătul pe care ni l-am propus? O viață trăită cu sens, bucurie și fără medicație pentru depresie. Oana este acum mai aproape de visul ei ca niciodată.
De data aceasta, pasionată fiind de scris și dornică să fie de folos și altor oameni, Oana a început să scrie o serie de articole cu privire la călătoria sa prin viață și prin psihoterapie, pe care le-a denumit "Exerciții de introspecție". Eu le voi posta pe toate aici pe măsură ce le va scrie, poate ajung la cineva care se simte la fel de singur, fără speranță și îi sunt de folos.
Vă invit să fiți alături de noi în această călătorie și, dacă aveți mesaje de încurajare pentru Oana le primesc și i le trimit cu drag.
Vă îmbrățișez cu bucurie,
Psih. Ioana Nemeti Pașca
Exerciții de introspecție - partea 1:
"Nu știu cu ce să încep. Mă simt confuză. Asta îi spun mereu Ioanei când merg la terapie. Mă aflu în punctul în care trebuie să iau niște decizii foarte importante pentru viața mea: decizii care țin atât de viața personală, cât și profesională, decizii pe care trebuia să le iau demult, dar am amânat. Am preferat să stau în zona de confort, să las timpul să treacă pe lângă mine, să rumeg mereu aceleași și aceleași idei negative care m-au ”conservat” într-o cochilie din care, în cea mai mare parte a timpului, am avut impresia că nu mai pot ieși.
Mă numesc Oana și am 44 de ani. Când mă gândesc la trecut, memoriile mele sunt în mare parte dureroase. Am fost un copil sensibil și prea încercat pentru vârsta mea având în vedere că am crescut într-un mediu abuziv emoțional. Părinții mei n-au știu să-și gestioneze problemele, iar educația pe care mi-au oferit-o a fost foarte precară. Sigur, nu ne putem alege familia în care ne naștem și, așa cum Ioana mi-a spus de multe ori, trebuie să faci pace cu trecutul. Asta presupune să iei o distanță față de experiențele dureroase, să înțelegi, să accepți și să ierți. Iertarea este ca un medicament pentru suflet. Îmi aduc aminte din terapia cu Ioana cum am făcut un joc de rol în care trebuia să exprim față de părinții mei tot ce am refulat de atâția ani. A fost ca o eliberare, chiar dacă, atunci când treceam prin crize depresive, mă descurajam și le reproșam tacit părinților mei faptul că nu mi-au dat șansa la fericire și trebuie să muncesc eu ca să repar greșelile trecutului.
Am crescut cu o mentalitate de victimă, cu convingerea că în viață există prea multă suferință, iar eu nu pot să am niciun control asupra cursului vieții mele. Inconștient îmi repetam și încă mai îmi repet în minte că ”eu nu pot”. Ioana îmi spune în terapie că limitele ni le stabilim noi în mintea noastră. Dacă îți spui că nu poți, nu poți. Dacă, pe de altă parte, crezi în potențialul tău pentru schimbare, pe care orice om îl are, atunci poți face tranziția la persoana matură și responsabilă, așa cum ar trebui să fie orice adult.
Așa cum spuneam, în copilărie am fost un copil foarte sensibil, având mereu teama că se va întâmpla ceva rău în familie. Iar, în cea mai mare parte, temerile mele se adevereau. Este foarte greu să trăiești într-un mediu plin de prejudecăți în care predomină mentalitatea patriarhală, iar femeia este tratată ca o sclavă, ca un instrument sau, cum se mai spune ”sexul slab”. Violența psihologică și fizică, abuzul emoțional au făcut parte din tabloul familiei mele. Pe de altă parte însă, așa cum Ioana îmi spunea, rădăcinile suferinței sunt mult mai adânc înrădăcinate. Suferința și complexele se transmit din generație în generație. Prin urmare, am încercat să-l înțeleg și pe tatăl meu pentru că-l iubeam și aveam nevoie de protecția și îndrumarea lui, în ciuda faptului că era violent și abuziv. Și, după cum spuneam, rădăcinile suferinței sunt adânci. Și el a fost o victimă la rândul lui. Bunica mea a murit când el avea doi ani. A crescut cu o mamă vitregă abuzivă și cu un tată absent, prin urmare, a acumulat multă furie și frustrare și nimeni nu l-a învățat cum să-și gestioneze aceste emoții. Mai târziu în viață a apelat la alcool ca să-și ușureze suferința, iar efectele alcoolului sunt foarte bine cunoscute atât la nivel psihic, cât și la nivel fizic. Agresivitatea a fost o consecință pentru că nu a știut ce să facă cu emoțiile lui. Finalul a fost că a făcut ciroză și a plecat din lumea celor vii la 60 de ani.
Sunt multe lucruri de spus despre copilăria mea. Terapia m-a ajutat să scot la suprafață experiențele dureroase pe care le-am avut și să învăț să le gestionez. De cele mai multe ori, copilul neînțelegând de ce se întâmplă lucruri groaznice în familie, își ia inconștient vina asupra lui și consideră că ceva este în neregulă cu el. De aici sentimentul de vinovăție, sentiment care m-a urmărit toată viața aproape. Cu Ioana am reușit să dezleg enigmele trecutului și să înțeleg că oamenii abuzivi (sau grobienii cum le spun eu) sunt oameni sensibili care poartă agresivitatea ca o mască pentru a se apăra de suferință.
Dar un copil nu înțelege lucrul ăsta. Îmi amintesc că de multe ori, când mama mea era abuzată, mă întrebam ”Oare de ce nu vine nimeni să ne salveze?”. Am văzut mai târziu că situația din familia mea nu era o întâmplare izolată, ci foarte răspândită în mediul în care am trăit. Am aflat asta interacționând cu alți copii. Mi se pare foarte ciudat acum că, deși eram un copil timorat, am reușit totuși să mă apropii de alți copii, să vorbesc despre întâmplările din familia mea și să găsesc suport și consolare. Și spun că mi se pare ciudat pentru că în copilărie am fost deschisă față de copii de vârsta mea, îmi făceam ușor prieteni, eram sociabilă. Din adolescență însă, s-a produs o ruptură față de lumea exterioară și am intrat într-un con de umbră, trăind pentru mulți ani în izolare, resimțind singurătatea într-un mod foarte dureros.
Am început să devin excesiv de conștientă de propriile defecte, să fiu complexată cu trecutul meu și să-mi fie frică de judecata celorlalți. Am simțit de multe ori că sunt etichetată ca o persoană slabă, fricoasă, sălbatică, ridicolă ceea ce m-a îndepărtat și mai mult de oameni. Nu mi-am dat seama că, de fapt, și eu etichetam oamenii fără să am răbdarea sau curiozitatea de a-i cunoaște mai bine. Și, apropo de etichete, mai târziu, în terapia cu Ioana, am aflat că a gândi clar, fără prejudecăți implică efort și, prin urmare, preferăm să punem oamenii în tot felul de categorii cu foarte mare ușurință. Pentru mulți dintre noi e foarte greu să gândim. Asta duce la o adevărată dramă existențială fiind mereu pe pilot automat și ratându-ne șansa la relații care să ne facă să ne simțim împliniți.
Ce s-a întâmplat în adolescență, de fapt? De ce ruptura de realitate? Pentru că am început să conștientizez că încep să devin o persoană adultă, că trebuie să iau decizii importante pentru viața mea (Unde să merg? Unde să stau? Ce facultate să urmez? Cum mă voi descurca singură?), să mă confrunt cu tentații (cum ar fi alcoolul, fumatul, sexul), iar eu nu știam să gestionez nimic din toate astea pentru că părinții mei nu m-au învățat. Văzând că mă abat de la ”normalitate”, au găsit soluția ”perfectă”: m-au dus la psihiatru. De ce să-ți bați capul să gândești, să-ți asculți copilul, să-l înțelegi și să-i oferi suport și îndrumare? E prea greu. Mai bine îl bombardăm cu medicamente ca și când ele ar fi soluția ideală pentru a-l aduce pe calea cea bună. Ce am făcut eu cu medicamentele? Ei bine, am înghițit un tub de somnifere. La interval de o lună, încă unul. Am ajuns la urgență, bineînțeles. Prin îngrijirea de către medici și poate prin binecuvântarea lui Dumnezeu, am scăpat cu viață. I-am urât atunci că m-au salvat pentru că îmi doream cu adevărat să mor. Nu mai vedeam luminița de la capătul tunelului. Ce mi-au spus părinții mei după întâmplările astea? Că au citit undeva că un adolescent vrea să-și șantajeze părinții prin tentative de sinucidere pentru a obține ceva din partea lor. Poftim?! Nu mi-a venit să cred! Atâta furie și ură am adunat în mine și, în același timp, o dureroasă neputință care m-a paralizat și care mă urmărește și în ziua de astăzi.
Sincer, de multe ori aș fi preferat să devin dependentă de droguri și alcool, decât să fiu dependentă de ei. Dar au reușit să mă învețe foarte bine lecția asta: neputința și dependența materială de familie. Ani de zile nu am fost capabilă să mă descurc singură. Nu reușeam să-mi păstrez un job pentru că aveam impresia că toată lumea mă privește ciudat, că mă judecă, că mă etichetează, că mă respinge. Eram excesiv de sensibilă și critică cu mine și cu ceilalți. Și ca să scap de suferință fugeam tot în brațele ”ocrotitoare” ale părinților. De fapt, era tot o lecție învățată din copilărie: că oamenii sunt răi și nu trebuie să ai încredere în nimeni. După ce a murit tatăl meu, suportul material s-a transferat la partener, care mai târziu mi-a devenit soț. Cu mici excepții, nu am avut niciodată curajul să mă desprind de ei, să devin independentă chiar dacă există un risc atunci când îți iei viața în propriile mâini. Mă bucur de fiecare dată când merg la Ioana pentru că e singura care vede în mine un potențial și care are încredere în mine. Sigur, mi-a spus clar: ”Eu n-o să fac lucrurile în locul tău pentru că nimeni nu poate, dar te pot îndruma ca să iei singură decizii pentru viața ta și să ți le asumi”.
Fără să încerc să mă victimizez, pot spune că am avut o viață marcată de suferință, atât prin contribuția familiei, cât și prin contribuția mea. Am căpătat un gust profund al eșecului. Și totuși am rezistat atâția ani. Ce m-a ținut în viață? Poate ”confortul” material oferit de ”familie”. Mi-a rămas întipărit în minte un triunghi pe care mi l-a desenat Ioana, și anume, relația care există între victimă, agresor și salvator. Simțindu-mă agresată de lumea exterioară, fugeam sub protecția salvatorilor, care erau membrii familiei, dar, prin faptul că salvatorul protejează prea mult victima nu face altceva decât să o handicapeze și să o împiedice să înfrunte realitatea.
Un alt lucru care mi-a oferit confort și consolare a fost credința în Dumnezeu. Și acum, după atâția ani, mă simt ca în Cartea Exodului – Israel înfruntând deșertul cu speranța de a evada de acolo și de a ajunge în țara promisă. Psalmii, parabolele lui Isus din Noul Testament mi-au adus întotdeauna speranță și consolare, ca și rugăciunea, de altfel. Întotdeauna am căutat în Dumnezeu un părinte care ar putea să îmi ofere ceea ce nu mi-au oferit părinții mei pământești: protecție, înțelegere, îndrumare, înțelepciune, încredere, afecțiune reală.
Refugiul l-am mai găsit în muzică, în cărți și în natură. M-au ajutat să percep viața altfel, să pot să mă bucur chiar dacă pentru scurt timp, după care reveneam la vechile mele drame existențiale. Și aș vrea să mai menționez un lucru care m-a ajutat: jurnalul despre care am învățat în terapie că este un instrument foarte eficient pentru eliberare și pentru a-ți pune gândurile într-o ordine. Așa cum îmi spunea Ioana, atunci când verbalizezi lucrurile devin mai logice.
Poate pare că mă gândesc excesiv de mult la mine, dar am învățat în terapie că introspecția este necesară pentru a aduce lucrurile la lumină și a face o schimbare în bine în viața ta. Prin urmare, voi continua exercițiile de introspecție în articolele viitoare atât pentru a face lumină în viața mea, cât și în speranța că poate cineva va rezona cu ceea am trăit eu și va avea curajul să-și asume propriul destin.
Oana"
De data aceasta, pasionată fiind de scris și dornică să fie de folos și altor oameni, Oana a început să scrie o serie de articole cu privire la călătoria sa prin viață și prin psihoterapie, pe care le-a denumit "Exerciții de introspecție". Eu le voi posta pe toate aici pe măsură ce le va scrie, poate ajung la cineva care se simte la fel de singur, fără speranță și îi sunt de folos.
Vă invit să fiți alături de noi în această călătorie și, dacă aveți mesaje de încurajare pentru Oana le primesc și i le trimit cu drag.
Vă îmbrățișez cu bucurie,
Psih. Ioana Nemeti Pașca
Exerciții de introspecție - partea 1:
"Nu știu cu ce să încep. Mă simt confuză. Asta îi spun mereu Ioanei când merg la terapie. Mă aflu în punctul în care trebuie să iau niște decizii foarte importante pentru viața mea: decizii care țin atât de viața personală, cât și profesională, decizii pe care trebuia să le iau demult, dar am amânat. Am preferat să stau în zona de confort, să las timpul să treacă pe lângă mine, să rumeg mereu aceleași și aceleași idei negative care m-au ”conservat” într-o cochilie din care, în cea mai mare parte a timpului, am avut impresia că nu mai pot ieși.
Mă numesc Oana și am 44 de ani. Când mă gândesc la trecut, memoriile mele sunt în mare parte dureroase. Am fost un copil sensibil și prea încercat pentru vârsta mea având în vedere că am crescut într-un mediu abuziv emoțional. Părinții mei n-au știu să-și gestioneze problemele, iar educația pe care mi-au oferit-o a fost foarte precară. Sigur, nu ne putem alege familia în care ne naștem și, așa cum Ioana mi-a spus de multe ori, trebuie să faci pace cu trecutul. Asta presupune să iei o distanță față de experiențele dureroase, să înțelegi, să accepți și să ierți. Iertarea este ca un medicament pentru suflet. Îmi aduc aminte din terapia cu Ioana cum am făcut un joc de rol în care trebuia să exprim față de părinții mei tot ce am refulat de atâția ani. A fost ca o eliberare, chiar dacă, atunci când treceam prin crize depresive, mă descurajam și le reproșam tacit părinților mei faptul că nu mi-au dat șansa la fericire și trebuie să muncesc eu ca să repar greșelile trecutului.
Am crescut cu o mentalitate de victimă, cu convingerea că în viață există prea multă suferință, iar eu nu pot să am niciun control asupra cursului vieții mele. Inconștient îmi repetam și încă mai îmi repet în minte că ”eu nu pot”. Ioana îmi spune în terapie că limitele ni le stabilim noi în mintea noastră. Dacă îți spui că nu poți, nu poți. Dacă, pe de altă parte, crezi în potențialul tău pentru schimbare, pe care orice om îl are, atunci poți face tranziția la persoana matură și responsabilă, așa cum ar trebui să fie orice adult.
Așa cum spuneam, în copilărie am fost un copil foarte sensibil, având mereu teama că se va întâmpla ceva rău în familie. Iar, în cea mai mare parte, temerile mele se adevereau. Este foarte greu să trăiești într-un mediu plin de prejudecăți în care predomină mentalitatea patriarhală, iar femeia este tratată ca o sclavă, ca un instrument sau, cum se mai spune ”sexul slab”. Violența psihologică și fizică, abuzul emoțional au făcut parte din tabloul familiei mele. Pe de altă parte însă, așa cum Ioana îmi spunea, rădăcinile suferinței sunt mult mai adânc înrădăcinate. Suferința și complexele se transmit din generație în generație. Prin urmare, am încercat să-l înțeleg și pe tatăl meu pentru că-l iubeam și aveam nevoie de protecția și îndrumarea lui, în ciuda faptului că era violent și abuziv. Și, după cum spuneam, rădăcinile suferinței sunt adânci. Și el a fost o victimă la rândul lui. Bunica mea a murit când el avea doi ani. A crescut cu o mamă vitregă abuzivă și cu un tată absent, prin urmare, a acumulat multă furie și frustrare și nimeni nu l-a învățat cum să-și gestioneze aceste emoții. Mai târziu în viață a apelat la alcool ca să-și ușureze suferința, iar efectele alcoolului sunt foarte bine cunoscute atât la nivel psihic, cât și la nivel fizic. Agresivitatea a fost o consecință pentru că nu a știut ce să facă cu emoțiile lui. Finalul a fost că a făcut ciroză și a plecat din lumea celor vii la 60 de ani.
Sunt multe lucruri de spus despre copilăria mea. Terapia m-a ajutat să scot la suprafață experiențele dureroase pe care le-am avut și să învăț să le gestionez. De cele mai multe ori, copilul neînțelegând de ce se întâmplă lucruri groaznice în familie, își ia inconștient vina asupra lui și consideră că ceva este în neregulă cu el. De aici sentimentul de vinovăție, sentiment care m-a urmărit toată viața aproape. Cu Ioana am reușit să dezleg enigmele trecutului și să înțeleg că oamenii abuzivi (sau grobienii cum le spun eu) sunt oameni sensibili care poartă agresivitatea ca o mască pentru a se apăra de suferință.
Dar un copil nu înțelege lucrul ăsta. Îmi amintesc că de multe ori, când mama mea era abuzată, mă întrebam ”Oare de ce nu vine nimeni să ne salveze?”. Am văzut mai târziu că situația din familia mea nu era o întâmplare izolată, ci foarte răspândită în mediul în care am trăit. Am aflat asta interacționând cu alți copii. Mi se pare foarte ciudat acum că, deși eram un copil timorat, am reușit totuși să mă apropii de alți copii, să vorbesc despre întâmplările din familia mea și să găsesc suport și consolare. Și spun că mi se pare ciudat pentru că în copilărie am fost deschisă față de copii de vârsta mea, îmi făceam ușor prieteni, eram sociabilă. Din adolescență însă, s-a produs o ruptură față de lumea exterioară și am intrat într-un con de umbră, trăind pentru mulți ani în izolare, resimțind singurătatea într-un mod foarte dureros.
Am început să devin excesiv de conștientă de propriile defecte, să fiu complexată cu trecutul meu și să-mi fie frică de judecata celorlalți. Am simțit de multe ori că sunt etichetată ca o persoană slabă, fricoasă, sălbatică, ridicolă ceea ce m-a îndepărtat și mai mult de oameni. Nu mi-am dat seama că, de fapt, și eu etichetam oamenii fără să am răbdarea sau curiozitatea de a-i cunoaște mai bine. Și, apropo de etichete, mai târziu, în terapia cu Ioana, am aflat că a gândi clar, fără prejudecăți implică efort și, prin urmare, preferăm să punem oamenii în tot felul de categorii cu foarte mare ușurință. Pentru mulți dintre noi e foarte greu să gândim. Asta duce la o adevărată dramă existențială fiind mereu pe pilot automat și ratându-ne șansa la relații care să ne facă să ne simțim împliniți.
Ce s-a întâmplat în adolescență, de fapt? De ce ruptura de realitate? Pentru că am început să conștientizez că încep să devin o persoană adultă, că trebuie să iau decizii importante pentru viața mea (Unde să merg? Unde să stau? Ce facultate să urmez? Cum mă voi descurca singură?), să mă confrunt cu tentații (cum ar fi alcoolul, fumatul, sexul), iar eu nu știam să gestionez nimic din toate astea pentru că părinții mei nu m-au învățat. Văzând că mă abat de la ”normalitate”, au găsit soluția ”perfectă”: m-au dus la psihiatru. De ce să-ți bați capul să gândești, să-ți asculți copilul, să-l înțelegi și să-i oferi suport și îndrumare? E prea greu. Mai bine îl bombardăm cu medicamente ca și când ele ar fi soluția ideală pentru a-l aduce pe calea cea bună. Ce am făcut eu cu medicamentele? Ei bine, am înghițit un tub de somnifere. La interval de o lună, încă unul. Am ajuns la urgență, bineînțeles. Prin îngrijirea de către medici și poate prin binecuvântarea lui Dumnezeu, am scăpat cu viață. I-am urât atunci că m-au salvat pentru că îmi doream cu adevărat să mor. Nu mai vedeam luminița de la capătul tunelului. Ce mi-au spus părinții mei după întâmplările astea? Că au citit undeva că un adolescent vrea să-și șantajeze părinții prin tentative de sinucidere pentru a obține ceva din partea lor. Poftim?! Nu mi-a venit să cred! Atâta furie și ură am adunat în mine și, în același timp, o dureroasă neputință care m-a paralizat și care mă urmărește și în ziua de astăzi.
Sincer, de multe ori aș fi preferat să devin dependentă de droguri și alcool, decât să fiu dependentă de ei. Dar au reușit să mă învețe foarte bine lecția asta: neputința și dependența materială de familie. Ani de zile nu am fost capabilă să mă descurc singură. Nu reușeam să-mi păstrez un job pentru că aveam impresia că toată lumea mă privește ciudat, că mă judecă, că mă etichetează, că mă respinge. Eram excesiv de sensibilă și critică cu mine și cu ceilalți. Și ca să scap de suferință fugeam tot în brațele ”ocrotitoare” ale părinților. De fapt, era tot o lecție învățată din copilărie: că oamenii sunt răi și nu trebuie să ai încredere în nimeni. După ce a murit tatăl meu, suportul material s-a transferat la partener, care mai târziu mi-a devenit soț. Cu mici excepții, nu am avut niciodată curajul să mă desprind de ei, să devin independentă chiar dacă există un risc atunci când îți iei viața în propriile mâini. Mă bucur de fiecare dată când merg la Ioana pentru că e singura care vede în mine un potențial și care are încredere în mine. Sigur, mi-a spus clar: ”Eu n-o să fac lucrurile în locul tău pentru că nimeni nu poate, dar te pot îndruma ca să iei singură decizii pentru viața ta și să ți le asumi”.
Fără să încerc să mă victimizez, pot spune că am avut o viață marcată de suferință, atât prin contribuția familiei, cât și prin contribuția mea. Am căpătat un gust profund al eșecului. Și totuși am rezistat atâția ani. Ce m-a ținut în viață? Poate ”confortul” material oferit de ”familie”. Mi-a rămas întipărit în minte un triunghi pe care mi l-a desenat Ioana, și anume, relația care există între victimă, agresor și salvator. Simțindu-mă agresată de lumea exterioară, fugeam sub protecția salvatorilor, care erau membrii familiei, dar, prin faptul că salvatorul protejează prea mult victima nu face altceva decât să o handicapeze și să o împiedice să înfrunte realitatea.
Un alt lucru care mi-a oferit confort și consolare a fost credința în Dumnezeu. Și acum, după atâția ani, mă simt ca în Cartea Exodului – Israel înfruntând deșertul cu speranța de a evada de acolo și de a ajunge în țara promisă. Psalmii, parabolele lui Isus din Noul Testament mi-au adus întotdeauna speranță și consolare, ca și rugăciunea, de altfel. Întotdeauna am căutat în Dumnezeu un părinte care ar putea să îmi ofere ceea ce nu mi-au oferit părinții mei pământești: protecție, înțelegere, îndrumare, înțelepciune, încredere, afecțiune reală.
Refugiul l-am mai găsit în muzică, în cărți și în natură. M-au ajutat să percep viața altfel, să pot să mă bucur chiar dacă pentru scurt timp, după care reveneam la vechile mele drame existențiale. Și aș vrea să mai menționez un lucru care m-a ajutat: jurnalul despre care am învățat în terapie că este un instrument foarte eficient pentru eliberare și pentru a-ți pune gândurile într-o ordine. Așa cum îmi spunea Ioana, atunci când verbalizezi lucrurile devin mai logice.
Poate pare că mă gândesc excesiv de mult la mine, dar am învățat în terapie că introspecția este necesară pentru a aduce lucrurile la lumină și a face o schimbare în bine în viața ta. Prin urmare, voi continua exercițiile de introspecție în articolele viitoare atât pentru a face lumină în viața mea, cât și în speranța că poate cineva va rezona cu ceea am trăit eu și va avea curajul să-și asume propriul destin.
Oana"